Inainte de toate. Acesta este proiectul meu pentru facultate la Retorica. Cu acest material am picat de doua ori la materia mai sus numita. Tocmai de aceea imi este asa drag. (Am luat RR-ul)
Lipsa ethosului face ca discursul lui Dumitru Dragomir să nu fie persuasiv
Acum 6 ani când a fost invitat la o emisiune televizată cu profil sportiv, Procesul etapei, Dumitru Dragomir a fost pus în faţa unei situaţii delicate de moderatorul emisiunii, Ovidiu Ioaniţoaia. Acesta adresase telespectatorilor întrebarea dacă este cazul ca preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal să renunţe la şefia instituţiei pe care o conducea în acel moment. Rezultatul sondajului: 89% din telespectatori au fost în defavoarea depunerii unei noi candidaturi de către şeful de atunci al LPF. Pus în faţa acestei evidenţe Mitică a răspuns detaşat, chiar uşor contrariat dar extrem de serios, convins fiind – sau încercând să pară convins – de faptul că votul a fost măsluit:
„Ei bine, uite, pentru aia zece la sută care au fost corecţi şi m-au votat voi candida la un nou mandat”. Şi a candidat. Şi a câştigat. Şi se află şi acum în fruntea fotbalului românesc la nivel de cluburi, fiindcă dacă nu s-ar afla, nu s-ar mai povesti despre el – pentru că Mitică este, dacă nu un personaj de poveste, măcar unul de-o scurtă nuvelă – şi, probabil, acest referat ar avea o cu totul altă tematică.
De curând, Dumitru Dragomir a mai bifat un episod din controversata sa carieră, când, după mai multe editoriale care au avut ca ţintă activitatea şefului Ligii, editorialista Gazetei Sporturilor, Maria Andrieş, a intrat în colimatorul acestui personaj parcă nemuritor. „E una, Maria Andrieş, moartea sexului. Cum îndrăzneşte să mă critice fetiţa aia? Ce ştie ea despre viaţă? Păi, nu vedeţi că în poză ţine mâna spre locul cu care gândeşte?”, a fost reacţia virulentă a lui Dragomir.
Cum, însă, ne aflăm în aria sportului, sportiv este ca la finalul partidei să ne dăm măcar mâna, dacă tot nu facem schimb de tricouri. Acest lucru l-a făcut şi Maria Andrieş, care de Crăciun a mers la sediul LPF pentru a face un interviu cu adversarul ei de peste an, Mitică.
Acest interviu va constitui materialul de analiză pentru a stabili dacă, sau cât de persuasiv este Dragomir în discursul său.
Lipsa ethosului, moartea discursului
Cunoaştem cu toţii fabula scrisă de Lev Tolstoi, în care ciobănaşul strigă de mai multe ori că vine lupul să-l mănânce, până când, acesta chiar vine, însă oamenii, care până atunci îi săriseră în apărare ciobănaşului, nu mai răspund la apelul său şi acesta este mâncat de lup. „Ciobănaşul” nostru vine de pe alte plaiuri. Mioritice. Carpato-danubiano-pontice. Se numeşte Dumitru Dragomir şi este, încă, preşedintele LPF. Asemănarea dintre cei doi? Foarte simplu: amândoi „au strigat”. Unul după ajutor, celălalt că va ajuta. Amândoi au minţit, deci ambii s-au lipsit de credibilitatea oamenilor. Rezultatul? „Ambii sunt sortiţi pieirii”, a-ţi spune dumneavoastră. „Doar unul”, vă voi răspunde eu. Susţinut de argumente. Ce tip de argumente? De ordin factual. Pentru că, aşa cum am menţionat mai sus, Mitică de la Ligă nu este pe cale de dispariţie, ca individ şi mai ales, ca specie. Din contră, continuă să dirijeze fotbalul românesc la nivel de cluburi mai vioi şi mai vânos ca niciodată. Deci există. Trăieşte. Se află. Nu dispare.
În sfârşit, relevanţa. Lipsa ethosului – pentru că la Mitică este un atribut demult dispărut, dată fiind activitatea sa lipsită de consistenţă – diminuează mult impactul unui discurs, modul în care acesta poate persuada. Ecuaţia este cât se poate de simplă: dacă ethosul = 0, atunci persuasiunea = 0. Ce încerc să demonstrez? Că oricât de mult te-ai strădui să-ţi atragi publicul de partea ta în cadrul unui discurs, back-round-ul factual te trădează. Mai pe româneşte: o mie de vorbe nu fac un ban. Dacă nu prezinţi de la bun început credibilitate. Sau fac?
Să fim pragmatici
Pentru a da un răspuns la întrebările de mai sus am apelat la analiza conversaţională şi la pragmatică. Am analizat discursul lui Dragomir pornind şi explicând contextul în care acesta s-a purtat, modul în care preşedintele Ligii şi l-a construit, m-am oprit asupra figurilor retorice folosite de acesta pentru ca, la final să trag linie. Şi sub ea să adun. Plusuri şi minusuri. Toate, pentru a ajunge la un rezultat. Ipoteza de la care voi pleca este aceea că discursul lui Dragomir suferă la capitolul ethos, drept care, nu reuşeşte să convingă auditoriul.
Mai mult decât retorică. Vorbe… „mitice”.
Este greu să încadrezi discursul lui Mitică unui gen. Ca mai toate lucrurile pe care le face vajnicul conducător al fotbalului românesc. Ar fi păcat. L-ai încarcera. Ar fi nedrept. Pentru că personajul Mitică - nu omul, nici preşedintele Ligii, nici parlamentarul – personajul este fără îndoială savuros. Zemos. Gustos. Este asemenea musculiţei din reclamă. Zboară. Se joacă. Se întinde. Face tot ce-i place. Într-adevăr…ce viaţă are Mitică! O viaţă…mitică.
Într-o primă fază ai fi tentat să crezi că discursul pe care încercă să-l construiască este unul epidictic – vorbeşte cu atâta pathos ! - ( „Eram foarte săraci, dar niciodată nu ne-a lipsit porcul” sau “ Tata era de o duritate ieşită din comun, n-a râs de trei ori în viaţa lui”) – însă imediat revine cu câteva a remarci deliberative, încercând să-şi construiască ethosul ( „Eu îi semăn mamei, de o bunătate extraordinară”). Şi este cât se poate de normal să facă acest lucru. La urma urmei urmăreşte să persuadeze. Căci ce este persuadarea dacă nu „o încercare de a influenţa un auditoriu să accepte sau să se identifice cu un anumit punct de vedere. Ceea ce o diferenţiază de argumentare este aceea că persuasiunea acţionează atât la nivel afectiv, cât şi la nivel raţional”. Exact tactica aplicată de Dragomir pe parcursul întregului interviu. Acesta accentuează anumite aspecte afective pentru a-şi atrage publicul de partea sa. Lucrează mai mult la latura emoţională şi mai puţin la cea raţională. Poate tocmai de aceea nu prezintă credibilitate, pentru că se străduieşte prea mult.
Pornind de la schema lui Jackobson, putem spune că acesta determină în cadrul unei conversaţii schimbarea rolurilor emiţător-receptor, „funcţionarea canalului oral determină reversibilitatea rolurilor”, lucru pe care l-a făcut şi interlocutorul nostru de câteva ori pe parcursul interviului. Folosirea limbii implică nu numai componenta acţională a enunţării ci şi o componentă interacţională. Practic, cele două componente nu pot fi separate, pentru că, emiţând un anumit enunţ vorbitorul urmăreşte, în acelaşi timp să orienteze gândirea şi reacţia interlocutorului său.
Este ceea ce face Dragomir de-a lungul unui interviu pe care nu-l dă atât unui reporter, cât unei ţări. Şeful fotbalului românesc vorbeşte în faţa poporului, încercând să-şi reabiliteze imaginea destul de şifonată. Discursul este unul de reabilitare a ethosului. Dragomir ştie că nu stă foarte bine la capitolul credibilitate, de aceea încercă să câştige simpatia publicului.
Trebuie să remarcăm încă de la bun început faptul că dialogul, conversaţia se poartă pe un teritoriu propice punerii într-o lumină favorabilă a preşedintelui Ligii. Nu se discută despre ceea ce a realizat el la Ligă, nici despre activitatea sa de parlamentar ci despre omul Dumitru Dragomir, despre ceea ce a fost şi ceea ce a devenit. Iar povestea devenirii sale este una cât se poate de interesantă. Unde nu mai punem faptul că Mitică ştie să povestească. Poate nu este un mare orator, dar cu siguranţă, este un mare povestitor. Dă dovadă de o oralitate cât se poate de naturală. O are în sânge. Păstrând proporţiile, îl putem numi un adevărat Ion Creangă al zilelor noastre. Îi place să povestească, şi, mai ales, să se povestească. Şi să convingă, să cucerească, să persuadeze prin ceea ce povesteşte.
Pentru că „persuasiunea mai poate fi definită ca un <> modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente. Ea se produce numai dacă există cooperare între sursă şi receptor”. Şi în cadrul acestui interviu, această cooperare a existat. Altfel, Dumitru Dragomir nu ar fi putut să creioneze această imagine, de ce să n-o spunem, plăcută, pe care a creat-o în primele rânduri ale conversaţiei. Aici a fost vorba, probabil, de un acord tacit, pentru că un interviu cu şeful Ligii nu este reuşit dacă nu-l laşi să-şi facă numărul.
Exordium-ul discursului „mitic” este plin de savoare. Audienţa finală a lui Dragomir este opinia publică şi nu editorialistul. Interviul este dat cu ocazia sărbătorilor de iarnă, timp al împăcării şi iertării prin excelenţă. Preşedintele ştie toate aceste lucruri. Şi profită de ele în construirea propriului discurs. „Argumentele care îl privesc pe auditor se constituie din faptul de a-l face binevoitor, respectiv din faptul de a-l mânia, şi uneori, faptul de a-l face atent sau contrariul; căci nu întotdeauna est avantajos a-l face atent, drept care mulţi oratori încearcă să-l conducă spre râs. Or, toate vor conduce spre docilitate, dacă se vrea, precum şi spre faptul de a părea cinstit; căci auditorii sunt atenţi mai ales la cei cinstiţi”.Căci aceasta este imaginea pe care încearcă să o zugrăvească şi Dragomir în faţa auditoriului, aceea a unui om simplu, cinstit. Şi aceasta nu neapărat în acest discurs, ci în toate discursurile sale. Auditoriul este atent, pe de altă parte „la lucrurile importante, la cele proprii, la cele uimitoare, la cele plăcute”.
Da. Trebuie să recunoaştem. Dând la o parte faptele, Mitică este uimitor, plăcut, şi, cu siguranţă, important. Fiindcă unde nu sunt fapte, trebuie să fie vorbe. Meşteşugite. Este un meşteşugar al cuvântului. Unul priceput.
Tocmai de aceea, în analiza acestui discurs am folosit şi pragmatica. Gramatica ne-a deprins să derivăm semnificaţia enunţurilor din semnificaţia unităţilor care o constituie. A preciza sensul unor enunţuri aparent simple, nu pare a fi o operaţie complicată, dacă – aşa cum procedează în mod curent gramatica – noi considerăm aceste enunţuri in abstracto, fără a ţine seama de împrejurările în care au fost rostite. Termenul pragmatică (pragma „acţiune”, în acest caz „acţiunea de utilizare a limbii”) a fost introdus de Ch. Morris, pentru a desemna una dintre cele trei dimensiuni ale procesului de semioză, semnificare. Dacă sintaxa este domeniul relaţiilor dintre semne, iar semantica – domeniul relaţiilor dintre semne şi referenţii lor, pragmatica este domeniul relaţiilor dintre semne şi cei care le interpretează. Acestea sunt, aşadar, uneltele cu care am pornit la drum.
În căutarea ethosului
Preşedintelui de Ligă Dumitru Dragomir îi convine să vorbească despre omul Dragomir. Îl avantajează. Îl pune într-o lumină…mai bună. Un pic mai bună.
Discursul rostit de Mitică, este aparent dezordonat, însă printre hohote de râs, glume şi autoironie distingem o structură cât se poate de clară şi foarte bine orientată. Pentru că interlocutorul nostru este un om cu vechime. În fotbal. Şi nu numai. Este, am putea spune, un monument. Dar ca orice lucru peste care a trecut timpul el trebuie consolidat. Nu că n-ar fi rezistat bine. Însă câţiva piloni s-au mai slăbit. Unul dintre aceştia este încrederea, credibilitatea. Iar Dragomir îşi îndreaptă demersul retoric tocmai către această direcţie. Veţi observa cum, ciclic în cadrul discursului, Dragomir mai face câte o referire la caracterul sau felul său de fi. Foarte bun, întotdeauna, foarte bun.
Dragomir construieşte. Nu, reconstruieşte – încrederea în ochii audienţei. Ethosul.
Are capacitatea de a te prinde încă de la început. Printr-o anadiploză cu puternice rezonanţe rustice: “Eram săraci dar niciodată nu ne-a lipsit porcul. Porcul şi vinul”, două elemente puternic înrădăcinate în mentalul colectiv. Definitorii chiar pentru ţăranul autentic. Deşi vorbeşte plin de patos, încă din prima propoziţie purcede la construire ethosului. Parcă simţi gustul fiecărui cuvânt. Fiindcă Dragomir este un gurmand. Dar unul atipic. Îi place să-şi savureze propriile cuvinte, şi, deseori, ne mai lasă şi nouă, spectatorilor câte o firimitură. Ne ajunge, pentru că este puternic îmbibată în licoarea metaforei hiperbolizate, a epitetului şi a (auto)ironiei.
Continuă. „Tata mă persecuta cu biciuşca”. Această remarcă (folosirea alăturată a unui neologism şi a unui regionalism) îl descrie cel mai bine pe Mitică: un om al contrariilor, un coleric prin excelenţă.
În cadrul acestui interviu, Dragomir încearcă să se poziţioneze cât mai bine pe piaţă, pe piaţa opiniei publice, în mintea consumatorului. Îşi construieşte credibilitatea. Crescător. De la mic, la mare. De la rău, la mai puţin rău şi apoi la bine - povestea vieţii lui… Începe aşa: „Nu l-am iubit pe tatăl meu. Era de o duritate ieşită din comun, n-a râs de trei ori în viaţa lui. Rar am mai întâlnit oameni ca el. Am fost traumatizat”. Magistrală hiperbolă. Nu şti dacă să râzi sau să(-i) plângi (de milă). Dar imediat vine, cum am mai spus, o remarcă menită să mai adauge o cărămidă la re-construirea ethosului: „Dar l-am stimat (…) Eu îi semăn mamei, de o bunătate extremă”, o observaţie cu caracter de antiteză. Şi uite aşa, aflăm încă dintru început cum micul Mitică a avut o copilărie nu tocmai fericită, dar că îşi găsea bucuriile în micile plăceri ale vieţii.
Mai departe Dragomir intră în pâine, cum îi place să spună lui însuşi. Îşi dă seama că a prins auditoriul în ţesătura de cuvinte. Acum trece la autoironie, aşa, ca să mai umanizeze portretul pe care îl zugrăveşte în cuvinte: „În călcâiele mele erau mai multe furnici decât în toată şcoala din Făgăraş”. Aici începe urcuşul său educaţional. Şi urcă multe trepte: „Am învăţat să mă îmbrac frumos, să mănânc frumos, să dansez frumos, cum să ţin o lingură în mână, (…) să port o cravată frumoasă”. Încheie cu o aluzie, tot cu caracter autoironic: „Era altceva faţă de Oltenia noastră”. Este evidentă alternanţa seriozitate-glumă. Dragomir alternează aceste valenţe, aşa încât să nu-l piardă pe auditor, să nu-l plictisească printr-o mai mare înclinaţie către vreunul dintre cele două registre. Încearcă să păstreze calea de mijloc, să fie echilibrat. Acesta este imaginea sa dezirabilă. Aşa vrea să apară în ochii noştri, ai cititorilor.
Mitică frapează prin caracterul direct al discursului său („N-a fost revoluţie, a fost lovitură de stat, ce s-o mai dăm după cireş. Ne-am făcut de râsul lumii când l-am împuşcat pe Ceauşescu”) . Îi conferă o notă de siguranţă, de naturaleţe. De dezinvoltură. Toate acestea se construiesc în timpul discursului, prin efectul bulgărelui de zăpadă. Se adună câte puţin, câte puţin, pregătind replici ce se vor a fi vorbe de duh: „ Trebuia să-l lase într-o garsonieră, să vadă cum se trăieşte în frig” sau „…burta nu alege forma politică”.
Fofilarea nu îl prinde. Îl pune într-o lumină proastă. Ori asta face către sfârşitul interviului, când evită să răspundă direct la întrebările Mariei Andrieş. O dă la întors. O mai înmoaie. Evită răspunsul. Apoi îşi dă seama. Trebuie să adopte o poziţie. Şi o face. Ia taurul de coarne: „Nu mi-e ruşine s-o spun: ai o poză idioată în ziar. Dar văd că nu eşti deloc urâtă. Să ştii de la mine că nu rămân dator la nimeni. Dacă tu mă jigneşti pe mine, poţi să fii Miss Univers, tot îţi zic ceva”. Mitică răspunde, de fapt, la întrebarea din spatele întrebării ( editorialista Gazetei îl întreabă ce înţelege el prin frumuseţe, el răspunde la „De ce m-aţi numit <>?”).
De multe ori, succesul agenţilor persuasivi se datorează imaginii sau carismei. Le dăm crezare datorită înfăţişării lor convingătoare şi dinamice pentru că au reputaţia de a fi persoane de încredere. Există trei trăsături ale credibilităţii sursei: priceperea (experienţă şi cunoaştere a subiectului abordat), veridicitatea (sinceritatea necamuflată) şi dinamismul ( gradul de admiraţie al publicului şi identificarea lui cu o sursă atrăgătoare). Dintre cele trei atribute, şeful Ligii pare să sufere cel mai mult la capitolul veridicitate, deşi, încearcă de multe ori să pară că spune adevărul. Îşi camuflează spusele în tot felul de tertipuri, de la zâmbete, câteodată spasmodice, până la adoptarea unor figuri retorice menite să distragă atenţia interlocutorului către alte aspecte decât cele puse în discuţie. Tocmai de aceea discursul lui Dragomir se clatină tocmai în momentul în care i se adresează o întrebare mai directă, pe un subiect mai delicat.
Şi totuşi…
Limitele acestei cercetări sunt evidente. În primul rând, trebuie să menţionez faptul că lucrez la Gazeta Sporturilor. Faptul că fac parte din acest colectiv se poate să-şi fi pus amprenta asupra modului în care am judecat anumite aspecte puse în discuţie. Dumitru Dragomir nu este un personaj tocmai îndrăgit de presă, dincolo de ratingurile pe care le face atunci când este invitat la o emisiune televizată. În al doilea rând, discursul ales este unul din care poţi să deprinzi numai într-o mai mică măsură „apucăturile” retorice ale lui Mitică. Aici este vesel, vorbeşte despre ceea ce îi convine să vorbească, se simte ca peştele în apă. Este adevărat, pe de altă parte, că la prima întrebare mai directă se fâstâceşte. Dacă până în acel moment el era cel care condusese discuţia (chiar dacă întrebările au fost puse de Maria Andrieş), în acel moment editorialista Gazetei preia frâiele discuţiei. Aceasta după ce i-a adormit vigilenţa interlocutorului prin câteva întrebări mai “soft”. În al treilea rând, fiind totuşi un cunoscător al fenomenului fotbalistic, şi implicit al oamenilor de fotbal, deci, şi al lui Dumitru Dragomir – este vorba aici de o cunoaştere a comportamentelor dar şi a realizărilor – îmi este cu adevărat greu să mă las dus cu zăhărelul de acest discurs rostit de preşedintele Ligii. Dar ţin să precizez încă o dată, poate fi vorba de o preconcepţie. Sunt om, sunt supus greşelii. În ultimul rând, analiza făcută acestui discurs nu a fost una cât se poate de riguroasă. Precum am mai spus, dacă aş fi disecat discursul lui Mitică, l-aş fi urâţit. Ori eu nu am avut de gând să fac acest lucru. Am vrut doar să arăt că dincolo de forma, foarte bine şlefuită, de altfel, se ascunde un conţinut sărăcăcios, fără substanţă. Mitică rămâne ceea ce i-a plăcut întotdeauna să spună că este: un ţăran autentic, însă unul cu şcoală.
Abureală
Într-o societate şi într-o industrie (mă refer la cea a fotbalului. Românesc.) în care şmenul, mica ciupeală şi aranjamentul sunt pilonii care susţin „bunul” mers al lucrurilor este greu să ceri consistenţă, conţinut de la unul dintre cei care au împământenit aceste metode cu iz balcanic. Şmecheria conduce fotbalul românesc, nu seriozitatea. Şi, în ciuda faptului că se autointitulează cu atâta modestie ca fiind un ţăran autentic, Dragomir este, de fapt, un şmecher.
Discursul lui Mitică nu este slab. Altfel nu ar fi dat rezultate. Vrăjeala , abureala aceasta cu pretenţii de profunzime dobândită la „şcoala vieţii” a ţinut până acum. Şi va mai ţine mult timp de acum înainte. Pentru că este bine adaptată la oamenii care îl înconjoară pe şeful Ligii. Căci ce este Mitică, dacă nu una dintre fiinţele care se adaptează cel mai bine la mediu. De aceea, repet, Mitică nu va dispărea până nu va vrea el să dispară.
Totuşi, există foarte multe hibe în discursul pe care Dumitru Dragomir îl desfăşoară în faţa naţiunii. Recursul permanent la consolidarea ethosului îmbrăcat în glume şi poante este o marcă a slăbiciunii sale. Se simte descoperit la capitolul ethos. Şi este. Şi oricât ar încerca să-l mai lucreze acum, este prea târziu. Muşchii i s-au atrofiat. „Realizările” sale l-au trădat.
Poate că toate aceste concluzii vin pur şi simplu ca urmare a faptului că atunci când cineva încearcă să ne persuadeze deşi mesajul poate să ni se pară important, un singur element din conţinutul persuasiv, ca de exemplu, credibilitatea de care se bucură, sau nu, creatorul mesajului în faţa noastră, să ne fie suficient pentru accepta sau respinge respectivul mesaj. Este vorba despre ruta periferică a Modelului Probabilităţii de Elaborare, care se constituie într-o scurtătură pentru a ajunge la o concluzie. Este adevărat că la acest capitol Mitică suferă. Cronic. Nu discursul în sine este o problemă pentru el, ci „discursul” faptelor sale, discursul de dinaintea discursului, back-round-ul factual. Acolo este problema. Din păcate pentru personajul nostru acolo nu se mai poate lucra. Şantierul s-a închis pentru că a trecut perioada în care se obligase să termine lucrările. Iar acum plăteşte penalităţile.
Bibliografie:
Aristotel, Retorica, Editura Iri, Iaşi, 2003
Ch. U. Larson, Persuasiunea – Receptare şi responsabilitate, Polirom, Iaşi, 2003
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare , Editura All, Bucureşti, 2003
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia: structuri şi strategii, Editura All, Bucureşti, 1995
Karyn C. Rybaki, Donald J. Rybaky, O introducere în arta argumentării: pledarea şi respingerea argumentelor, Polirom, Iaşi, 2004.
lor tv, a emisiunilor, transmisiunilor de la TV, samd. Ei vad, judeca, admit/taie, tolereaza, dau amenzi. Pe marginea acestor trei randuri se mai poate discuta.
