De ce nu l-am injurat pe Dica

Nu pentru ca as fi/as vrea sa par vreun fin cunoscator al fenomenului (ca sa folosesc o sintagma din lemn dur de abanos). Nu pentru ca as avea ochii de descoperitor de talente. Nici macar pentru ca este concitadin cu mine. Nu pentru ca imi plac multe din pasele lui pe care le da din intoracere, fiind cu spatele la poarta, decat o groaza de goluri date de cvasiatacantii unui anumit lider al celei dinitai ligi a tarii care atunci cand ajung la "nationala" dau pe langa minge din 6 m.
Ci pentru simplu fapt, ca STIAM, ca o sa vina la un moment dat, clipa in care, in tribuna fiind - aia din Ghencea - o sa ma uit catre cel din stanga, dreapta, fatza sau spatele meu, o sa-l iau in bratze ca pe frati-mio pe care nu l-am avut niciodata, o sa-l strang ca pe o persoana draga, care pleaca peste mari si tzari, si pe care n-o s-o mai vad mult timp de acum inanite si o sa-mi explodeze inima de bucurie. Pentru ca Dica a dat gol.

Unicul adevar

Este unul dintre putinele adevaruri cu valoare de sentintza din fotbalul romanesc, un adevar general valabil. Asa cum Mircea Sandu si Mitica de la Liga sunt "evergreen"/ "everlasting", la fel cum Bistritza-Ceahlaul este arhetipul blatului de acum si din toate timpurile din fotbalul nostru...la fel DICA DA GOL. Nu "cand?", nu "cum?", nu "cu cine?". Dica da gol. Atat.

P.S: La golul de marti seara nu am mai sarit de pe scaun, nu am mai imbratisat pe nimeni. Nici macar pe prietenul cu care merg mereu la meciuri. I was not in the mood. Pentru ca ma dezamagise Steaua, care n-a jucat nimic. Dica nu m-a dezamagit. A bagat-o in atze.